Nu putem vorbi despre mecanismele de apărare ale mamei fără a ne uita la copilăria sa.

Adesea, mamele care pășesc pragul cabinetului de terapie vin cu o limită: „discutăm, însă aș prefera să nu mergem prea mult spre copilăria mea. Există alte metode de a <mă vindeca> fără a călători înapoi spre copilărie?”

Și înțeleg limita. Și o respect atunci când este cerută express.

Însă durerea care vine odată cu accesarea amintirilor și a întâmplărilor din copilărie este semn de traumă. Îngroparea amintirilor dureroase este tot un mecanism de apărare – creierul nostru are un scop precis: să evite durerea. Să ne țină în siguranță. Mai ales că el, creierul, face greu distincția între realitate și imaginație.

Astfel că, atunci când accesăm amintirile dureroase, este precum o retrăire (pe bune) a evenimentelor traumatice.

Diferența, atunci când facem asta în terapie, într-un spațiu de siguranță, cu un terapeut cu care avem o alianță terapeutică și accesăm o relație sigură, de susținere, este că va fi în continuare dureros, însă vindecător.

Creierul nostru nu dorește să meargă „acolo” din frica de durere. Din teama că va fi (din nou) singur în durerea sa, așa cum a fost de multe ori până acum. Înțelegi acum de ce e atât de evident să nu ne dorim să mergem acolo?

Este ca și cum nu am învățat să înotăm și știm că, de fiecare dată când am intrat singuri într-o piscină cu apă peste 2m, aproape că ne-am inecat. A fost traumatizant și doar o minune ne-a purtat spre margine și am reușit să ne prindem de ceva să nu ne inecăm. Nimeni nu a fost acolo pentru noi, sa ne întindă o mână de ajutor.

Iar acum, chiar dacă suntem cu un instructor lângă noi, teama persistă. Neîncrederea nu ne-a părăsit. Amintirile groaznice și dureroase de când aproape ne-am inecat, singuri în piscină, revin de câte ori privim apa cristalină. Se simte fizic durerea și momentul în care rămâi fără aer.

Chiar și acum simți nevoia să inspiri adânc, să te hrănești cu o porție sănătoasă de aer proaspăt. Să îl simți în toți porii.

Te uiți cu neîncredere la instructor și te îndoiești că te poate susține. Știi că te duci „ca toporul la fund” odată ce intri în apă. Gândul „Nu e nimeni alături de mine” revine din nou și din nou.

Decizi curând că ți-e frică de apă și că nu te vei bucura niciodată de plăcerea de a pluti, de a lăsa apa să te îmbrățișeze, să te susțină.

Să suferi singur este groaznic! Și astfel se naște trauma în copilărie. Din prea multă singurătate.

Nu, nu dinaceea fizică.

Fiindcă, de bine, de rău, cu toții am fost supravegheați de un adult (sau măcar de un alt copil mai mare) cât am fost mici.

Vorbim despre o singurătate emoțională. De a fi singur în durerea psihică, în vârtejul care îți întunecă gândirea și din care pare imposibil să ieși. Singurătatea în suferință. De a fi lăsat, copil fiind, să îți faci povești și scenarii pe care ulterior să ți le confirmi singur, să le crezi până în măduva oaselor. De a nu-ți fi fost conținute emoțiile.

Mă refer la comportamente din partea adulților în care îți puneai toată încrederea și speranța propriei supraviețuiri, precum distragerea atenției atunci când ne loveam, amenințări (care puteau sau nu să mai aibă loc – ex. plec, te las aici, te fură cineva), de minimizarea sentimentelor (las’ că-ți trece pân’ te măriți), de imposibilitatea de a ne simți și trăi emoțiile grele, puternice – furie, tristețe (nu mai plânge că ești urâtă, uite la ea ce mică e și deja are nervi).

Despre această singurătate vorbesc.

Despre comportamentul de retragere atunci când simțim un pericol (care adesea este imaginar, perceput și nu neapărat real). Spre exemplu, apa, în sine, nu reprezintă un pericol. Însă atunci când eu o văd ca pe un pericol, este evident un semn traumatic.

Sunt strategii pe care le-am deprins, cel mai adesea în copilărie, pentru a ne păstra relațiile primare de atașament. În lipsa unei relații de atașament copilul știe și simte puternic că nu poate supraviețui.

Așadar, va face orice este nevoie pentru a-și păstra relația (sau relațiile) cu persoanele de a căror supraviețuire depinde. Ba chiar va renunța la părți din sine, neacceptate de aceștia (emoții, dorințe, plăceri, comportamente) de teama că dacă le păstrează, abandonul este inevitabil. Și își va dezvolta și întări acele părți acceptate, iubite și încurajate de cei din jur (să fie cuminte, să învețe la școală, poate chiar să fie cel mai bun, să nu plângă, să nu comenteze, să nu fie furios).

Ca să nu mă lungesc prea mult cu acest articol, te anunț că pregătesc un alt material despre furia băieților (cu care ne confruntăm și noi acum – băiat – 4a6l), și te voi anunța când îl public, aici, pe blog.

Cât de frecvent se întâmplă să te surprinzi mințind, simțind rușine și vinovăție, manipulând sau având un comportament compulsiv (multe mame fac curățenie compulsiv).

Dacă faci acum un mic exercițiu de introspecție, cum crezi că ai ajuns să deprinzi aceste comportamente?

Obișnuim adesea să spunem despre noi, atunci când ne referim la o caracteristică sau la un comportament care pare că e cu noi dintotdeauna, „așa sunt eu”, fără a merge pe firul poveștii noastre să descoperim când anume, în dezvoltarea noastră, am fost nevoiți să devenim astfel.

„Așa sunt eu! Nu pot să mă pun la culcare seara până când nu am spălat vasele și toate lucrurile au fost așezate la locul lor”.

Nu, nu sunt. Însă sunt mai multe și efectele lor sunt diferite. Deja nu te mai impactează doar pe tine, ci și pe omulețul care depinde de tine.

La fel cum am preluat și noi din mecanismele și fricile părinților noștri.

Fricile mamelor sunt mai multe și mai mari și, drept consecință, mecanismele de apărare sunt mai prezente în viața lor.

În același timp, observi cu ochii tăi ce impact are folosirea acestor mecanisme deși e greu tare să renunți la ele.

Mecanismele de apărare, așa cum le spune numele, ne apără. Ne ajută să supraviețuim în cele mai grele momente. Devin repede parte din noi, din „așa sunt eu”. De ce ai renunța la partea din tine care te-a ținut în viață atâta timp?!

Petronela Rotar scria în cartea sa „Totul e în regulă în mine și în lume” despre faptul că mereu a considerat suicidul ca plan de back-up pentru a scăpa de durerea insuportabilă. Asta până când a devenit mamă și a realizat că nu mai are această opțiune. Și că a suferit strașnic și a simțit ca și cum i s-ar fi luat ceva ce era al ei de drept – o parașută de scăpare, e vestă de salvare la care știa că nu va mai avea nicicând acces.

Eu numesc acest comportament al mamelor „pilot automat” – folosirea excesivă a mecanismelor de apărare.

A face lucruri pe care nu știi exact de ce le faci în acest mod sau imposibilitatea de a te abține de la un anume comportament (a țipa la copil, a-l lovi, a-l obliga să facă lucrurile exact așa cum dorești tu, fără a ține cont de dorințele sau plăcerile sale) este semn că ești pe pilot automat, iar mecanismele tale de apărare „își fac de cap”.

Îmi doresc totuși să închei într-o notă pozitivă acest articol și, deși îți spun că niciun om nu trece prin viață (sau nu ajunge la finalul ei) fără a fi traumatizat, continui prin a-ți spună că există un antidot.

Și acela este:

Cu toții facem greșeli în relația cu copiii noștri.

Iar tot ce am scris mai sus să știi că am scris mai mult pentru mine.

Ca parte dintr-un un exercițiu de vindecare.

Dar am ales să îl fac public, în speranța că îți este și ție, măcar un pic, de ajutor.

Iubirea, conexiunea, sentimentul de apartenență, de siguranță este important să le accesăm pentru noi, părinții întâi, pentru a le putea oferi apoi copiilor noștri.

Da, atașamentul se poate modifica chiar și la vârstă adultă, în relații sigure, conținătoare.

Gabor Mate spunea într-un podcast că imposibilitatea de a recunoaște și a răspunde adecvat nevoilor copiilor noștri vine din necunoașterea și neîndeplinirea propriilor noastre nevoi.

Așa că, dragă mamă care ai ajuns până aici cu lectura, îți mulțumesc și te felicit!

Te invit să privești cu blândețe spre nevoile tale, spre mecanismele tale de apărare și când simți că nu mai poți, să te oprești, în loc să „mai poți puțin”. Fiindcă este o parte din tine care are nevoie să se odihnească, să își umple găleata, pentru a putea să ofere iubire, conținere și suport emoțional sieși și celor dragi.

La final, te invit să descoperi broșura de autoreglare emoțională prin joacă, pe care o poți folosi împreună cu copilul tău pentru ca tu să înveți autoreglarea emoțională, astfel încât să oferi coreglare copilului tău.

Iar pentru tine, pentru momentele în care ai nevoie să te ții în brațe, am creat un program de O săptămână de grijă pentru mame – este vorba despre 8 înregistrări audio, cu muzică liniștitoare pe fundal, pe care le poți asculta seara, sau oricând ai nevoie de câteva momente să te întorci spre tine.

Cu iubire și grijă pentru tine,

Psihoterapeut Ioana Micu