A fi „mâini pe cerc“ pentru cineva înseamnă să îi oferi siguranță. Să știe că se poate baza pe tine atunci când lucrurile încep să devină dificile. Să stai lângă acea persoană, “la bine și la greu”, să conții, să susții, să alini atunci când este nevoie.

În același timp, este important să simți că ai și tu o altă persoană care să fie “mâini pe cerc” pentru tine.

Programul “Cercul Siguranței pentru Părinți” ne învață pe noi, părinții, cum să fim “mâini pe cerc” pentru copiii noștri. Cum să le îndeplinim nevoile într-un mod adecvat. Cum să diferențiem între dorințe și nevoi și cum să învățăm să recunoaștem nevoile din spatele comportamentelor problematice.

Însă ne mai învață un lucru: cum să fim „mâini pe cerc” unul pentru celălalt, în calitate de părinți.

În calitate de PARTENERI – ce este, până la urmă, un partener? O persoană pe care te poți baza, nu-i așa?

În câte dintre familii, credeți însă, că găsim un parteneriat adevărat în ceea ce privește creșterea și educarea copiilor?

Câți dintre noi suntem, cu adevărat, alături de partener, “la bine și la greu”?

Sau câți dintre noi simțim că partenerul ne susține, ne protejează, ne ocrotește? Că formăm cu adevărat o echipă?

Pentru un copil, a fi “mâini pe cerc” poate să însemne siguranța că nu va fi singur în durere sau să se descurce cu emoțiile copleșitoare. Că se poate baza oricând pe părinte, pentru orice.

Dar ce înseamnă pentru un părinte?

Exact același lucru!

Să luăm pe rând rolurile:

Pentru o mamă, să aibă siguranța unor mâini pe cerc pentru ea înseamnă să se poată baza pe partener, să se alinieze în limbaj și în stilul de parenting cu tatăl copilului său (indiferent dacă cei doi mai formează sau nu un cuplu). Să simtă că nu este nevoie să „ceară ajutor” ci că partenerul se implică activ în creșterea copilului lor, că își asumă rolul de tată și de partener, fiind implicat în decizii și asumându-și consecințe (spre deosebire de clasicul „din cauza TA face cutare lucru/ are cutare comportament”).

Pentru un tată poate însemna, adesea, să fie lăsat să se implice. Să i se acorde încredere și credit că poate să gestioneze toate situațiile care țin de copilul său. Să fie lăsat să își creeze propria relație cu copilul.

Și pentru amândoi parteneri, atunci când unul dintre ei se simte copleșit, celălalt să intervină prompt, gata pregătit să susțină, să ofere siguranță și conținere.

În continuare, vreau să îți împărtășesc 9 etape prin care eu și soțul meu am trecut pentru a deveni „mâini pe cerc” unul pentru celălalt.

Să te „trezești” cu un „străin” peste noapte în casă, care cere toată atenția ta și te determină să îți schimbi radical viața este…cel puțin interesant.

Nu e ca și cum nu știam, teoretic, cam cum stau lucurile, dar șocul tot a existat.

Ce am făcut noi? Ne-am dat voie să ne acomodăm treptat și blând la rolurile de proaspăt părinți – soțul meu și-a luat cele 3 săptămâni de concediu și a stat acasă cu noi și astfel am făcut multe din lucrurile care se fac la început, împreună: schimbat scutece, băiță, nani, colici (ah, colicii!), vorbit cu bebe și ținut în brațe (învățat poziții și locuri preferate), monitorizat perioada de veghe și somn, etc.

În tot acest timp, ne-am observat unul pe celălalt – eu am prins mai multă încredere în el că se descurcă foarte bine să aibă grijă de bebe, iar el – a putut să vadă că nici eu nu sunt expert în bebeluși și că sunt, ca și el, în „training in progress”.

Nopțile nedormite, senzația de copleșeală, neputința, afirmațiile frecvente de „nu mai pot!” sau „ce-o fi fost in capul nostru?!” am avut încredere să i le împărtășesc. Și, chiar dacă mai pe la început, încerca să vină cu soluții (ca orice bărbat care este setat pe „a face”), i-am comunicat că nu am nevoie de la el decât să mă asculte. Atât!

Nu suntem învățați să spunem că nu mai putem. Nici ca femeie și, cu atât mai puțin, ca bărbat.

Așa că a fost un exercițiu de vulnerabilitate foarte…vulnerabil…chiar dureros pe alocuri.

S-a lăsat și cu senzația de „Nimeni nu mă înțelege!” în multe situații. 

Fiindcă, deși acum, când scriu asta pare simplu, întregul proces nu a venit chiar smooth. Am avut însă „norocul” de a începe, cam pe atunci, procesul personal de terapie, așa că a venit și cu susținere externă și încrederea că merg în direcția potrivită.

Am profitat din plin de primul an de viață al copilului cu somnuri lungi și dese, program de somn și ore decente de culcare. Și, în loc să spăl vase și să calc haine (app. Ne-am schimbat în acea perioadă garderoba în proporție de 70% cu haine care nu necesită călcare, wink wink), am preferat ca de 2-3 ori pe săptămână, un somn al copilului să îl „cheltuim” cu timp pentru noi.

Da, a fost greu să mă ridic uneori de lângă copil după ce ațipeam câteva minute, dar o făceam. Da, au fost și momente când am stabilit că mă ridic, dar nu am făcut-o, preferând să am grijă de o nevoie mai stringentă – odihna.

Ne-am străduit să îl includem și pe tati în rutina de seară și adesea copilul adormea cu tati, astfel încât eu să am câteva minute pentru ce simțeam că era urgent atunci (uneori strict pentru mine, alteori pentru treburi casnice).

Asta a venit uneori cu vinovăție (că nu sunt eu lângă bebe la nani, deși fusesem toată ziua împreună). Da, se întâmplă asta. Alteori cu senzația că pierd ceva (atenție, iubire, nevoia de importanță) – dar este tot un proces emoțional și personal prin care trecem și e important să îl abordăm într-o manieră sănătoasă, mai ales mamele de băieți.

Și ne-am alocat timp să povestim, la un pahar de vin, să vedem uneori un film, să ne facem planuri, să discutăm despre bune și rele, dar să ne „hrănim” nevoile de a ne simți văzuți, auziți și impotanți în cuplu, ca și parteneri.

Din nou, am folosit aceste momente să facem mici exerciții de vulnerabilitate, să ne împărtășim temeri, dureri, bucurii, neputințe.

Și să ASCULTĂM!

Am folosit introspecția de când mă știu, dar de când am devenit mamă îi acord și atenție J

Astfel că am putut observa, curând chiar, că atunci când starea mea de oboseală se acutiza, mă transformam :D Și nu într-o prințesă, if you know what I mean…

Am ajuns astfel la concluzia că, fără a avea grijă de mine, să fiu odihnită, mâncată sau spălată, îmi era aproape imposibil să fiu o mamă blândă, iubitoare, conectată, liniștită. Iar acest lucru era unul pe care mi-l doream cu ardoare – să fiu o mamă bună pentru copilul meu, să aducem echilibru în familia noastră.

Iar asta i-am împărtășit și soțului, într-una (sau chiar mai multe) din discuțiile noastre la ceas de seară. Moment în care, el a venit (evident) cu o soluție: pentru că este (mă rog, era) un împătimit al jocurilor pe TV, el se relaxa la primul somn al copilului – care era mai lung și mai adânc, când bebe se trezea, îi făcea lapticul, i-l servea, după care bebe și el adormeau, iar eu dormeam de pe la ora 8 până pe la ora 4 dimineața, când bebe se trezea din nou pentru masă.

Și chiar și atunci când programul și rutina s-au mai schimbat, obiceiul de a ne susține unul pe celălalt, în special când vine vorba de odihnă, s-a păstrat și găsim mereu soluții potrivite pentru noi.

Ce vreau, de fapt, să spun, este că, odată ce identificăm „problema” și o definim corect, putem găsi mult mai simplu și soluția.

Iar asta, dragii mei, este cea mai simplă rețetă de grijă de sine pentru una din cele mai dureroase nevoi de mamă: deprivarea de somn. Nu creme și loțiuni, nu saloane, nu unghii cu gel.

ODIHNĂ!

Comunicarea dintr-o energie „potrivită” cu partenerul este, de asemena, importantă, fiindcă multe mame „cer ajutor” tatălui în pentru a avea grijă de copil. Iar asta ne poziționează automat într-o energie în care ne asumăm complet responsabilitatea creșterii copilului. Sigur, proporția de grijă sau timp petrecut cu copilul este (și e firesc să fie așa) mai ridicată la mama, însă asta nu îl face pe tată mai puțin „demn” de a se implica în creșterea copilului.  

Ei bine, când vorbim despre emoții, lucrurile devin….emoționale…

Indiferent că ne referim la emoțiile copilului sau ale noastre, AUTO-REGLAREA EMOȚIONALĂ ne-a salvat! Da, auto-reglarea proprie, pentru a putea co-regla puiul mic. Și aceste momente au fost AUR pentru a ne fi „mâini pe cerc” unul celuilalt.

Fiindcă am avut nenumărate momente de „Nu mai pot!”, amândoi. Iar gândul că te poți baza pe cineva care să te tragă de mânecă atunci când emoțiile tale o iau razna  (și îți vine să te urci pe pereți) e liniștitor și îți aduce multă siguranță.

Iar asta am agreat împreună cu soțul meu: să ne fim „mâini pe cerc” unul altuia atunci când observăm că celălalt e depășit. Fiindcă, nu-i așa, din exterior mult mai bine se văd momentele acestea.

Sigur, pe atunci, nu făcusem formarea în Circle of Security Parenting® și ne-am oferit intuitiv suport, astfel că, în momente tensionate, când mă vedea copleșită, intervenea blând pentru a-mi oferi mie câteva momente să mă liniștesc, să mă auto-reglez și prelua el timpul cu copilul. Și la fel procedam și eu. Nimic nu era mai important în momentul respectiv decât să intervenim prompt, să ne oferim suport. Iar asta a întărit și mai mult relația noastră.

Scriam într-o postare anterioară despre faptul că fiecare dintre noi avem internalizate 3 stări ale Eului – cea de Părinte, de Adult și de Copil.

Și la fel cum nu se știe cu exactitate cine a fost primul, oul sau găina, nici cercetătorii nu au aflat încă dacă comportamentul noii mame triggeruiește un comportament infantil al tatălui sau comportamentul de retragere al proaspătului tată triggeruiește Eul de părinte al mamei.

Adică, în traducere comportamentală, unele mame, din dorința de a controla lucrurile până la cel mai mic detaliu și de a-și proteja puiul de…orice, îl apără inclusiv de tată, iar acesta intră curând în rol de copil și cere permisiunea de a face…orice, raportându-se la soția lui precum la o mamă, de la care cere aprobarea. Evident, un astfel de rol devine curând inconfortabil.

În acelașă timp, un tată (aparent) neimplicat, temător, care se ferește să ia decizii sau să își asume consecințe, va determina proaspăta mămică să își atribuie rapid responsabilitatea „apărării și organizării căminului” și se va transforma curând într-o cloșcă. Cu timpul, acest rol devine copleșitor pentru mamă.

Ce ne-a salvat pe noi a fost conștientizarea și din nou, capacitatea de auto-reglare emoțională.

Conștientizând triggerele, ne-am antrenat Eul Adult unul celuilalt. Soțul meu îmi atrăgea atenția atunci când „acaparam scena”, iar eu îl trăgeam de mânecă atunci când era nevoie să ne asumăm amândoi decizii dificile.

Mâini pe cerc, unul pentru celălalt, cum spuneam.

Este magic!

Știți oamenii ăia care nu au copii și care afirmă sus și tare: „Eu când o să am copii, niciodată….!”?

Și noi am fost așa, odată ca niciodată, când nu aveam copil :)

Iar discuțiile la un pahar de vin, pe măsură ce copilul crește, sunt tot mai utile.

Exercițiile de vulnerabilitate în cuplul parental, tot mai necesare.

Reorganizarea „traseului” tot mai indispensabilă.

Fiindcă pentru majoritatea dintre noi, planurile de „acasă nu se potrivesc cu cele din târg” și atunci e nevoie să ne recalibrăm, să ne repoziționăm și să schimbăm strategia.

Iar asta este musai, musai, să o facem împreună, asumat. Fiindcă altfel dezechilibrăm balanța relațională Adult – Adult despre care povesteam mai sus.

„Azi TREBUIE să stai tu cu copilul, că eu am cutare lucru de făcut!”

„Mâine TREBUIE eu să iau copilul de  la grădiniță.”

Frazele de mai sus nu sună deloc fun. Nici nu se simte prea relaxant în corp dacă mă gândesc bine.

Iar noi ne-am dorit de la început ca activitățile în familie și cu copilul să nu fie sarcini aflate pe o listă.

Și da, sunt zile obositoare și momente copleșitoare în care ți-ai dori să nu te joci sau să mergi la Zoo după încheierea programului de birou. Însă modul în care ne raportăm la momentele pe care le petrecem cu copilul depinde doar de noi. Și cu altă energie intri în relație atunci când îți propui să petreci o după-amiză amuzantă cu copilul. Când ALEGI să vezi și beneficiile pe care tu le ai în urma unei plimbări prin parc. Când decizi să folosești ȘI pentru tine construcția unui puzzle, ca să îți golești mintea de ziua de azi și să fii prezent.

Iar noi asta am decis. Împreună.

Că atunci când TREBUIE să stăm cu copilul, vom face din asta o plăcere. O alegere de a ne investi armonios timpul împreună.

Și ne iese… Aproape de fiecare dată :)

Evident, după o zi în care te-ai concentrat să fii prezent pe durata unei plimbări lungi la Zoo, după o zi copleșitoare la muncă, un pahar de vin pe terasă, cu soțul/soția în fața căruia să te vulnerabilizezi și să îți plângi of-ul, copleșirea și neputința, este o binecuvântare.

Iar noi continuăm să folosim obiceiul acesta de a ne reuni. Fiindcă am descoperit că tare bine ne prinde.

Dragii mei, statisticile arată că un cuplu are șanse mult mai mari să se separe în primii ani de viață ai copilului, după ce au devenit părinți, decât după ce anii tulburi au trecut. Fiindcă șocul este mare. Planurile din timpul sarcinii, despre familia împlinită de venirea copilului sunt…vise frumoase, sigur. Și realitate, într-o anumită măsură.

Realitatea nopților nedormite te cam ia însă prin surprindere.

Da, și noi am avut un șoc.

Da, a fost nevoie de recalibrare constantă.

Dar am fost suficient de inspirați să cerem ajutor. Amândoi.

Dacă reușim să găsim o rețetă proprie de a naviga împreună greii ani de început, această rețetă nu va face decât să se îmbunătățească cu timpul. În general.

Sigur, pot exista și excepții.

Armonia din cuplu, din familie, se simte și în creșterea și dezvoltarea copilului. Reiterez faptul că nenumărate studii indică faptul că, din nevoia instinctivă de co-reglare emoțională, copilul „preia” emoții și stări din familie. Într-o familie în care există tensiuni, împunsături și neînțelegeri constant, este greu de crezut că un copil va dormi „ca un bebeluș” și va fi liniștit.

Ce îmi doresc să conștientizezi este că nu există o rețetă Universală. Ci doar PROPRIA REȚETĂ, creată din ingrediente proprii.

Și prin prezență și o stare conștientă o poți descoperi și tu pe a ta.

Iar dacă că este pentru tine și partenerul tău potrivit acum să descoperiți cum să fiți „mâini pe cerc” unul pentru celălalt, sunt la un mesaj distanță – AICI  găsești detalii despre ce înseamnă acest program.

Cu iubire și grijă pentru tine,

Psihoterapeut Ioana Micu