Dacă după ce ai citit titlul acestui articol ți-a trecut prin cap gândul „Sigur, terapia e ultimul lucru care-mi lipsește…cine mai are timp și de terapie cu atâtea pe cap?!”, rămâi cu mine până la final și îți voi arăta pe unde „ai scurgeri de energie” și ce poți să faci în privința asta.

Adevărul este că avem cu toții 24 de ore/zi, 7 zile/săptămână.

Însă unii fac să pară că ziua lor are cel puțin 30 de ore/săptămână.

Ți s-a întâmplat și ție să crezi asta despre vreo mamă care părea că le face pe toate perfect?

Ei bine, aici am două variante:

Prima, că mama respectivă face multe lucruri pentru a îndeplini „aparențele” sau așteptările pe care ea își imaginează că le au alții despre „performanțele” ei ca mamă și se va strădui să le îndeplinească – iar acesta este un mecanism de apărare foarte frecvent folosit în rândul mamelor. Sigur, că ceea ce vom vedea noi, spectatorii, sunt lucrurile care vor fi lăsate „la vedere”, spre a fi văzute, însă nu vom avea acces la nimic din ce se întâmplă în culise.

(Revin cu un articol separat legat de acest mecanism de apărare al mamelor care ne afectează, poate, cel mai mult dintre toate.)

Cea de-a doua variantă, este că mama respectivă trăiește în echilibru. Că este atentă la nevoile sale și ale copilului său și reușește să răspundă adecvat acestora. Că reușește adesea să își autoregleze starea emoțională, fără a lăsa această responsabilitate pe umerii copilului, ai soțului sau al altor persoane (vecinii, prietenii, bunicii copilului, etc). Că a renunțat la ideea de a face lucrurile „perfect” și își asumă că este o mamă „suficient de bună” pentru copilul ei. Că nu uită nici de responsabilitățile de soție și este atentă și la relația cu soțul său, împlinindu-și nevoi și din relația cu partenerul. Că are capacitatea de a pune limite ferme, adecvate, în relațiile pe care le are – de serviciu, de prietenie, în familie, fiind conștientă de factorii care îi crează frustrare și are capacitatea de a se autoliniști.

Ah, și cel mai important: că prioritizează fără a simți vinovăție. Vorbesc despre vinovăția aceea că se odihnește fără ca în casă să fie curat-lună, sau hainele să fie călcate și așezate la locul lor.

Ce simți când citești cele două variante de mai sus?

Cum îți dorești să fii?

Ce „bifezi” deja din cele enumerate?

Iar acum, revin la titlul articolului meu și apoi la promisiunea pe care ți-am lăsat-o.

Și îți voi lăsa mai jos „doar” 8 motive pentru care o mamă (sau un părinte, în general) ar trebui să înceapă (și să își asume activ) un proces psihoterapeutic, însă știu sigur că beneficiile sunt nenumărate:

Sau, altfel spus, alfabetizare emoțională.

Să ridice mâna cine a fost învățat, copil fiind, să fie atent la propriile sale emoții.

„Cum te simți?” – nu a fost o întrebare pe care să o aud foarte des în copilărie. Mai degrabă mi se distrăgea atenția atunci când simțeam durere și îmi doream să plâng („Hai nu mai plănge că îți trece” sau „Ce urâtă ești când plângi”), mi se minimizau emoțiile neplăcute (pentru ceilalți – „Uite și la ea că are nervi de mică”) ca și cum un anumit set de emoții nu îmi erau accesibile decât după o anumită vârstă, sau, chiar și bucuriile au căpătat o notă de frică („După râs, vine plâns!”).

Rezultatul?

Acum (sunt sub tratament :) ) râd când îmi vine să plâng (sau plâng cu un zâmbet schimonosit pe buze), îmi minimizez emoțiile sau durerile, fără a-mi da voie să le simt, fug de tot ce asociez cu durerea, izbucnesc la furie precum o oală sub presiune sau simt frică atunci când mă bucur din toată inima.

Și, bineînțeles, clasicul „eu și când nu mai pot, mai pot puțin!” – ceea ce mă îndepărtează de mine, de observarea emoțiilor sau a nevoilor mele.

Și ce se întâmplă atunci când nu recunoaștem o emoție sau o nevoie în noi? Nu putem să o recunoaștem în ceilalți. Inclusiv în soțul sau copilul nostru.

Alfabetizarea emoțională nu se învață din cărți. Se învață în relație sigură, conținătoare. Cu o persoană căreia nu îi este teamă să așeze cu blândețe oglinzi în fața ta (spun că nu îi este teamă fiindcă acest lucru nu se va putea realiza în relație cu prieteni sau familie, fiindcă acolo discutăm de legături emoționale puternice). Să îți oglindească reacții, comportamente, emoții și să te susțină în a le procesa inclusiv pe cele dureroase.

Cu toții avem internalizate în noi 3 stări ale Eului – Părinte, Adult, Copil, – conform Analizei Tranzacționale. Părintele – include tipare de comportament, atitudini sau prejudecăți preluate de la părinți sau alți adulți importanți care ne-au marcat copilăria. Părintele poate fi critic dar și grijuliu, hrănitor.

Adultul – este o stare a Eului rațională, se concentrează pe prezent, pe rațiune, pe calm, fiind într-o stare de echilibru și având capacitatea de a evalua situația curentă cât mai obiectiv cu putință.

Copilul – se referă la stări, senzații, sentimente, emoții atitudini sau comportamente caracteristice copilăriei – impulsivitate, spontaneitate, creativitate, intuiție. Eul copil este cel care se bucură, râde, se întristează, plânge, respinge, fabulează, își imaginează, poate fi respingător, manipulator sau înfricoșat.

Atunci când comportamentele copilului nostru (sau ale partenerului) ne triggeruiesc și ne găsim în incapacitatea de a ne calma sau de a ne aduce în prezent, de a gândi rațional, este un semn că părintele sau copilul au „pus stăpânire” pe noi.

În terapie învățăm să le identificăm, să le îmbrățițăm, să le integrăm.

Adesea mamele, în special mamele de băieți, își împlinesc în relația cu copilul nevoi care, sănătos ar fi, să și le împlinească în relația cu partenerul. Iar aici mă refer la nevoia de a se simți importantă, văzută, apreciată.

Când vezi sclipirea în ochișorii copilului care îți spune „Ești totul pentru mine!, Ești cea mai importantă ființă din viața mea, Tot ce spui tu, pentru mine este literă de lege”, este greu să observi că ai pe lângă tine și un soț. Iar când atinge etapa limbajului și auzi efectiv asta din gurița lui (nu doar îți imaginezi), ești knock-out!

Toate (și toți) avem nevoia de a ne simți importanți, văzuți, auziți. Inclusiv partenerii noștri, care nu aud prea des de la copil, deși tații de fete pot să experimenteze acest lucru. Iar dacă nu aud asta în relația cu noi, soțiile sau partenerele, ne putem „trezi”, cam pe la vârsta preadolescenței, că suntem singuri în relația 9dacă între timp relația nu s-a destrămat oficial).

Iar în terapie, suntem atenți și la aspectul menținerii sănătății cuplului romantic și parental.

Bazele învățării de a seta limite se pun tot în copilărie. Da, știu, un copil de 2-3 ani care l-a luat pe „NU” în brațe este obositor (și exasperant, între noi fie vorba). Însă pentru el, asta reprezintă inițierea în a seta limite cu cei din jur. Și cu cine să exerseze asta dacă nu cu mama, persoana cea mai apropiată (dpdv fizic) dar și în care are o încredere „oarbă” că nu îl va părăsi orice ar face?

Dacă te triggeruiește? Categoric! Îți vor veni în gând 1000 de motive pentru care nu ar trebui să aibă un astfel de comportament, printre care: „Mă sfidează!, Este nepoliticos, Eu la vârsta lui stăteam <drepți> în fața mamei/a tatălui, Nu știe de frică, Nu are limite, Dacă acum face așa, când va fi mai mare, o să ni se urce în cap”. Și te invit să adaugi tu și alte astfel de gânduri care îți traversează mintea la primele semne de opoziționism. Ah, să nu mai spunem că acum există copii DIAGNOSTICAȚI ca suferind de opoziționism!

Ce se întâmplă însă dacă le răpim această lecție? Vor avea dificultăți în a seta limite sănătoase, de teama că vor pierde iubirea, de teama de abandon.

La fel cum poate faci și tu acum în relație cu partenerul tău – înghiți, înghiți și când simți că nu mai poți, izbucnești.

Oare nu e mai sănătos să previi astfel de certuri din categoria „s-a umplut paharul”? Iar asta se poate învăța, din nou, într-un proces psihoterapeutic.

Cu toții am fost la un moment dat copii. Iar relațiile din această etapă au lăsat urme adânci în noi. Știm deja că copiii învață prin modelare, prin observare. Iar o bună bucată de timp (până pe la vârsta de 10-11 ani) părinții noștri au fost Soarele nostru, modelul nostru, cea mai importantă persoană din viața noastră. E important aici de reamintit faptul că, în primii 4 ani, creierul copilului are cea mai abruptă și spectaculoasă dezvoltare, deci foarte multe circuite se formează în această etapă de viață. Sigur că, atunci când devenim părinți, se reactivează aceste circuite și începem, „ca din senin”, să ne comportăm ca mama :D

În terapie explorăm modelele parentale internalizate, le conștientizăm și observăm cum ne influențează, ce dorim să păstrăm și ce schimbăm.

Sigur, ulterior urmează un întreg proces – nu e tocmai ușor să schimbi comportamente dobândite de-a lungul a 20-30 de ani și bine sedimentate. Dar nici imposibil nu este. Iar de când sunt mamă, realizez că o motivație mai puternică decât a mamelor care își doresc un viitor „mai bun” pentru copiii lor, greu mai găsești.

Frica de moarte, frica de boală, frica de durere, frica unui viitor sumbru, frica de a pierde controlul, frica de abandon, frica de respingere – sunt doar o mică parte a fricilor pe care părinții le resimt, adeseori, în tot corpul. Sunt sursă frecventă de insomnie, neliniște, agitație, anxietate.

Aceste frici pot fi învățate, transmise generațional, neconținute la vârsta la care tu, copil fiind, le-ai trăit. Iar aici putem discuta de diverse blocaje emoționale (și revenim la starea de Copil a Eului) sau dificultîți în a le gestiona sau conține în mod sănătos pentru copilul tău. Din nou, intervine partea de alfabetizare și autoreglare emoțională.

O definiție simplistă a anxietății este – îngrijorarea constantă cu privire la viitor. Iar mamele au multe, multe frici. Fiecare salt mental vine cu anxietate. Fiecare schimbare în comportament fiecare etapă de vârstă este trăită de către mamă cu teamă. Dacă mai punem deasupra și ce citește pe internet sau discuțiile cu alte mame legate de provocările prin care ele trec, având copii mai mari, deja avem un cocktail anxiogen perfect!

Diversificare, somnul copilului, adaptarea la creșă, bullying – mamele se îngrijorează cu mult înainte de a trăi aceste etape. Se documentează (ceea ce nu este un lucru rău, neapărat), întreabă stânga-dreapta, însă „uită” cel mai important lucru: să fie atente la copil, la starea ei interioară, la semnalele transmise de copil, la relația lor.

Iar acolo sunt multe răspunsuri valoroase!

O mamă, cel mai adesea, va prioritiza rolul de mamă – cel puțin în primii ani ai copilului. Rolurile sale se transformă și este firesc să se întâmple asta. Totuși, multe mame (și părinți, în general), au așteptarea ca noul membru al familiei să se adapteze la viața lor inițială și nu invers. „Sigur, la început, copilul va fi în centrul atenției, însă treptat ne vom relua obiceiurile – ieșiri cu prietenii, invitații de onorat, călătorii, musafiri, etc.” – te regăsești în gândirea aceasta?

Eu, da!

Personal, mi-am schimbat jobul – unul destul de solicitant (sau așa îl percepeam eu), pentru a-mi putea dedica energia, atenția și timpul liber familiei și copilului. Și a venit cu durere și vinovăție, pe care le-am procesat…exact! În terapia personală. Fiindcă prietenele (fără copii) nu au înțeles decizia mea, soțul mă susținea cum știa, însă ajutorul lui, venit din cele mai bune intenții (știind că îmi iubeam jobul) presupunea să îmi ofere suport să păstrez jobul actual care îmi aducea multă împlinire pe mai multe planuri.

Iar terapia m-a ajutat să am o perspectivă asumată în relație cu noul statut profesional: cel de working mom.

Bonus: 9. În cazul în care ai gânduri negre, îți lipsește cheful de a te bucura de viață, simți că oricât te-ai odihni nu ai suficientă energie să te ridici din pat, te încurajez să cauți ajutor specializat.

Cum să găsești timp (și) pentru terapie? poate te întrebi.

Și cred că timpul este o reală problemă când vine vorba de mame.

Te invit însă să analizezi o săptămână obișnuită din viața ta.

Cum arată?

Unde îți investești timpul și energia?

Oare se întâmplă să ai momente de tensiune (numite și copilării) cu soțul și, din cauză că nu comunicați sau nu vă oferiți suport unul altuia, lucrurile, activitățile, să se desfășoare cu greutate?

Dar momente în care ai senzația că te relaxezi dând scroll pe Insta sau Tiktok și a „dispărut” ca prin magie o oră din viața ta?

Sau, poate, momente pe care, în loc să le fructifici, le petreci îngrijorându-te pentru evenimente trecute sau viitoare (o ceartă cu o colegă, dacă se va întâmpla „x” lucru peste o săptămână și nu poți controla asta, etc?

Iar acum, te invit să iei o coală de hârtie, să o împarți în două, iar pe prima jumătate să treci „Motive pentru care NU POT să merg la terapie” și pe cea de-a doua ”Motive pentru care aș avea nevoie să merg la terapie”.

Lasă lista deschisă.

O zi.

O săptămână.

Vezi ce simți atunci când o privești. Ce îți vine să mai adaugi, să tai.

Poate nu este acum momentul să începi un proces terapeutic. Fiindcă acesta vine și cu asumare. Asumarea că îți aduci energia, voința și dorința.

Observă ce motive sunt în prima coloană. Unele pot face parte din sistemul tău personal de apărare. Teama de durere, de vulnerabilitate, este unul din motivele puternice pentru care oamenii nu intră sau renunță la un proces psihoterapeutic.

Oricum ar fi, alege ce e mai bine pentru tine.

Cu iubire și grijă pentru tine,

Psihoterapeut Ioana Micu