Adaptarea la gradiniță

Încă de când a venit copilul nostru pe lume, am avut în permanență discuții cu soțul meu legate de creșterea și educarea fiului nostru. Discuții constructive, bineînțeles, în urma cărora de cele mai multe ori am descoperit că gândim la fel și că privim în aceeași direcție în ceea ce privește viitorul copilului nostru și modalitatea în care dorim să îl creștem și educăm. Iubesc să citesc, iar biblioteca mea a început să adune din ce în ce mai multe cărți din colecția „Educație cu blândețe”,  cărți bazate pe principiile Montessori, altele legate de știința atașamentului, stadii de dezvoltare sau principii de mindfulness în parenting (a fi conștient de prezent, de trăirile și emoțiile din aici și acum).

Mă străduiesc să mă informez cât de mult pot, să trec prin filtrul personal informațiile pe care le colectez, iar apoi să aplic, să experimentez și să verific dacă la noi se potrivesc.

Unul din principalele obiective pe care le avem, ca părinți, este acela de a ne crește și pregăti copilul pentru viață. De a fi rezilient și de a se dezvolta frumos și armonios. Ne străduim să lucrăm cu noi înșine pentru a nu-i transmite din fricile noastre sau credințele limitative și de asemenea suntem atenți la emoțiile pe care le experimentăm în special în preajma lui, fiindcă am observat că ne acordăm emoțional foarte ușor între noi.

Vorbim mult în familie, avem conversații cu sens, la care îl facem părtaș și pe fiul nostru. Iubim să ne jucăm cu el și în același timp îl tratăm ca pe „un adult în miniatură”. Suntem conștienți de faptul că reprezentăm un model pentru el și ne dorim să rămânem astfel până când el va fi pregătit să zboare din cuib, moment pentru care încă de pe-acum pregătim terenul: creăm o relație solidă și sănătoasă de atașament, nu comparăm, nu judecăm, educăm cu blândețe și setăm limite ferme atunci când este cazul, pentru a avea încredere în judecata lui în fiecare stadiu de dezvoltare.

Nu reușim de fiecare dată. Dar nu renunțăm. Un copil nu rămâne traumatizat de un eveniment minor singular, ci de un cumul de factori sau comportamente abuzive repetitive. Ne iertăm, ne tratăm cu blândețe și reparăm. Nu asta înseamnă o relație, oare?

Una peste alta, după ce a împlinit un an, am început să ne gândim deja la integrarea copilului la creșă. Din nou, ne-am dorin o adaptare blândă, cu răbdare, cu transfer treptat de încredere, cu doamne educatoare calde și blânde, care să se facă plăcute și să empatizeze cu fiul nostru. Care să emane iubire și acceptare prin toți porii pentru a  fi lină tranziția.

Dragi părinți care sunteți în asentimentul meu, vă asigur că se poate!

Nu, copilul nu „trebuie” să plângă până se liniștește. Nu se liniștește fiindcă a înțeles ce rol are grădinița. Se liniștește fiindcă se resemnează. Fiindcă observă că ceea ce el simte sau își dorește, nu contează. Că nu este important.

Dacă există o relație de atașament sănătoasă, copilul va face tranziția spre creșă/grădiniță lin, în momentul în care se face și transferul de încredere dintre părinte și educator – în acest sens, copilul este important să observe o legătură de încredere între părinte și educator, să se simtă în siguranță și să nu se simtă în pericol.

Nu, nu este normal să smulgem copilul care plânge din brațele părintelui pentru ca acesta să iasă rapid pe ușă să nu mai audă copilul plângând. Din respect pentru copilul vostru și pentru fricile din suflețelul lui, care sunt dintre cele mai grozave. Copilul este mic, dar nu este prost. Decât dacă îl tratăm ca pe unul, atunci îl ajutăm să devină.

Oameni buni, copilul înțelege! Înțelege tot! Doar că nu poate să verbalizeze. Dar el înțelege și simte mai multe decât noi ne imaginăm și chiar mai multe decât simțim noi. Fiindcă la el, instinctele de supraviețuire sunt mult mai dezvoltate. Motiv pentru care ar trebui să avem mult mai multă încredere în intuiția copiilor noștri, să o validăm și să îi încurajăm dezvoltarea.

Circulă pe internet o scrisoare pe  care mama lui Thomas Edison, inventatorul becului, ar fi primit-o de la învățătoarea sa, în care i se explică faptul că acesta este bolnav psihic și că nu mai este binevenit la școală. Mama lui Edison citește scrisoarea și ia pe loc o decizie.

Astfel că, în momentul în care Edison o întreabă ce anume scrie în scrisoare, aceasta îi spune că învățătoarea lui susține că el este mult prea inteligent, iar școala nu are profesori suficient de buni pentru a-l forma, motiv pentru care se recomandă să îl educe acasă. Lucru pe care l-a și făcut. A crezut în el, l-a tratat ca pe un om cu o minte sclipitoare, iar el s-a dezvoltat în consecință.

Adaptarea la gradinita și totuși cum se face?

Dacă copilul plânge că nu vrea la grădiniță, un motiv o fi. Că s-a întâmplat ceva acolo. Că preia starea ta de neîncredere, că nu s-a realizat transferul de încredere, ceva există. Iar cel mai bun lucru pe care îl poți face ca părinte, este să te întrebi ce o fi? În niciun caz să îi negi sentimentele, să-l invalidezi emoțional sau să speri că se va opri până la ora 17 când mergi după el.

Iar dacă ți se spune că ar trebui să „stai liniștită” fiindcă copilul nu rămâne „traumatizat” doar fiindcă plânge un pic fiindcă „asta înseamnă adaptarea”, ar trebui să te pună pe gânduri modalitatea de educație care i se oferă copilului tău. Fiindcă traumele de dezvoltare nu se observă în următorii 2 sau 3 sau 5 ani, ci sunt vizibile întreaga sa viață, reflectându-se în relațiile pe care le va stabili de-a lungul timpului, anturajele în care intră, încrederea în sine, relația pe care o va dezvolta cu tine, părintele, relațiile de iubire/familie și deciziile pe care le va lua.

Cu toții ne dorim cea mai bună viață pentru copiii noștri, însă adesea, cu cele mai bune intenții și inconștient, le scriem destinul în primii 3 ani de viață.

Găsești aici un link spre un video interesant al lui Gabor Mate, legat de primii 3 ani de viață ai copiilor.

Te-am pus măcar un pic pe gânduri?