Credintele limitative…

Vă povesteam că sunt ultra încântată de Școala de Formare în Psihoterapie pe care o urmez din cadrul Asociației Române de Psihoterapie Integrativă. Este exact pe sufletul meu și răspunde excelent tipului meu de personalitate, credințelor și valorilor pe care le am și particip de fiecare dată cu interes și entuziasm maxim la fiecare modul.

Unul din modulele pe care le-am savurat literalmente a fost despre credințele limitative, sau cum anume ne autosabotăm viața – a se citi relații, succes, visuri, oportunități – din cauza a ceea ce credem despre noi, despre viață în general.

Din această categorie fac parte și aceste proverbe, zicători și „vorbe de duh”, învățăminte lăsate din bătrâni care provin din școala vieții, adevăruri general valabile legate de o situație sau eveniment, generalizări sau diferite stereotipii. Iar fără o conștientizare prealabilă a acestor gânduri automate, este de-a dreptul imposibil să rupem cercul vicios în care ne aflăm și să trăim în conformitate cu valorile NOASTRE, dorințele NOASTRE, gândurile și concepțiile despre viață pe care le facem în urma experiențelor pe care le trăim NOI.

Am primit recent cadou cartea Mindfulness Urban scrisă de Gaspar Gyorgy. L-am descoperit recent pe Gaspar Gyorgy (sau cărțile sale), în urmă cu o lună aproximativ, când deja mă săturasem de câtă reclamă la cărțile sale îmi apărea pe internet. Indiferent ce site accesam, undeva în colț apărea și Gaspar și al său „Copilul invizibil”. Așa că, în momentul în care am văzut în biblioteca unei prietene cartea, i-am cerut-o împrumut că nu m-a lăsat sufletul să dau bani pe o carte despre care știam că nu îmi va plăcea. Parcă prea mult auzeam de Gaspar Gyorgy peste tot pe unde căutam și eu informații și eram sceptică și curioasă în același timp. Vorba aia: „La pomul lăudat, să nu te duci cu sacul”, nu-i așa?

Așa că, am luat complet neîncrezătoare cartea lui Gaspar – Copilul Invizibil – cu noi în vacanță, convinsă că voi citi câteva pagini și o voi abandona (nu îmi place să las cărți începute și neterminate, iar cartea aceasta, pentru că eram convinsă că nu o să îmi placă, parcă nu mă făcea să mă simt atât de prost că nu o voi mai termina) și înarmată cu convingerea că „La pomul lăudat să nu te duci cu sacul”, am început să o citesc într-o amiază caldă de Iunie, când soțul și copilul dormeau la răcoare iar eu numa’ chef de citit nu aveam.

Vă zic! Nici nu știu când am citit pe nerăsuflate vreo 25 de pagini. Nu am mai simțit căldură, soare, sete sau oboseală de vacanță. Cartea asta m-a făcut, literalmente, să nu îmi doresc să dorm la amiază ci să citesc. Copilul Invizibil reprezintă prima carte începută și citită integral de mine vreodată într-o vacanță.

Tot cartea m-a făcut conștientă de încă o credință limitativă pe care o am (avem mulți dintre noi): „Tot când am mai multă treabă, copilul parcă o ia razna – nu se mai joacă, este mârâit, îmi cere atenție”.

Dragii mei, este exact invers! Copilul cere atenție atunci când tu nu ești conectat cu el. Când ești prezent, dar mintea ta hoinărește la problemele tale sau la planificarea zilei/săptămânii. Iar asta am experimentat pe propria piele.

Fiind singură acasă cu copilul de 1 an și un pic în cea mai mare parte a zilei, exact la fel am simțit și eu. Copilul se joacă frumos, liniștit și singur (10 minute maxim, nu vă imaginați că trag un pui de somn) în zilele în care nu am ceva urgent de făcut. Pot să îi prepar rapid ceva de mâncare, pot să merg singură la toaletă sau să împătur haine și să le așez în dulap. Însă atunci când îmi planific ceva, o ia razna. La fel, dacă mă pun să mă joc cu el, însă sunt doar prezentă fizic și mintea mea ruminează, planifică, aleargă, copilul e neliniștit, mârâit, cere atenție. Asta pentru că simțurile copiilor, intuiția lor este mult mai bine dezvoltată când sunt mai mici, decât la adulți și preiau mult din starea noastră, liniștea sau neliniștea, agitația sau calmul.

Acum, de câte ori îl simt neliniștit, agitat, mă uit întâi la mine sau la soțul meu să identific starea pe care noi o experimentăm. Dacă sunt singură cu el, mă străduiesc să găsesc metode să mă liniștesc și să mă conectez autentic la el. Să îi acord timp AICI și ACUM, să mă implic cu adevărat în activitatea pe care o avem împreună, să mă bucur autentic de joc și să las deoparte grijile – after all, la ce ajută dacă mă îngrijorez și agit? Se rezolvă problemele de la sine? Cel mai probabil, nu. Iar când am un moment de liniște, pot să reiau șirul gândurilor și să analizez o eventuală soluție. Dacă este și soțul meu acasă, cel care experimentează starea de neliniște se îndepărtează puțin până se liniștește, în timp ce celălalt petrece timp și se bucură cu copilul care se calmează subit.

Credințele limitative sunt gânduri sau idei care restricționează potențialul și acțiunile unei persoane.

Iar, revenind la acestea, la credintele limitative, cel mai dureros este când avem gânduri, iar credințele limitative sunt îndreptate spre noi înșine. Că nu merit. Că nu sunt suficient de bun. Că nu sunt suficient (și atât). Neidentificate, ne duc, inconștient, spre îndeplinirea autoprofeției care, la fel de inconștient, ne fac să ne simțim bine (în nefericirea noastră).

Fac o paralelă legată de așteptări – scăzute sau ridicate – și mă gândeam cât de important este să le setăm realist sau, și mai bine, să nu le punem deloc.

Să ne dăm voie să trăim, să simțim și să experimentăm fiecare situație AICI și ACUM, să ne bucurăm de fiecare experiență, să ne luăm ce avem nevoie din fiecare eveniment trăit, sub îndrumarea lui Mindfulness master, și apoi să îi dăm voie să treacă pentru a ne bucura de următorul.